„Adrian Crîșmaru are ambiția de a reinventa peisajul. Ecranele lui ne trimit deopotrivă la dreptunghiurile pixelate ale device-urilor, dar și la sensul pictural, de zone luminoase sau închise, delimitate liniar. Această ambiguitate intenționată funcționează ca un portal de comunicare între cele două lumi, a artei și a i/realității digitale, dar și ca o artă poetică a autorului. Sute de ani ochelarii sau lentilele/telescoapele au avut rol de intermediar. Lentilele – fie că vorbim de ochelari, de telescop sau microscop – ne prelungesc privirea, suplinesc o deficiență a ochiului uman. Clarifică imaginea și scurtează distanțele, ne ajută să vedem acolo unde nu pătrundem în mod natural. Ecranele fac mai mult decât atât, ne absorb în lumi virtuale. De la lentilă la ecran e un salt între două epoci, între două regimuri de funcționare a realității. Dacă primele sunt strâns legate de ideea de distanță fizică, ecranele alterează și spațiul, și timpul. Lentila este o proteză a ochiului, ecranul este un portal. Ceea ce le unește este privitorul. El privește deopotrivă cu creierul, cu imaginația și istoria culturală încorporată, indiferent de mijloace. În acest context, Adrian Crîșmaru meditează la ideea de peisaj. Imaginea iconică a pictorului care iese cu șevaletul în natură pentru a imortaliza priveliștea în culori pe pânză este deconstruită cu imaginație și ironie blândă. Pe ochelari este zugrăvit însuși peisajul, pentru că nu vedem mai mult decât ne permite propriul spirit să observăm. Pe de altă parte, în epoca noilor media, ieșirea în natură este opțională. Din fotoliul lui de acasă, artistul tastează, survolează spațiul, călătorește prin lume, își alege câte un peisaj pe gustul său și pune pensula și culorile la treabă. Peisaje ușor curbate la colțuri ne introduc în noua ordine a naturii explorate digital. Artistul postmodern ignoră însăși pânza, peisajele sale invadează lentilele și ecranele, pe care le transformă din mijloace de observație în suport al lucrării de artă, închizând cercul explorării: odată pictate, ele își pierd funcția primară și devin obiecte de artă. Astfel, deși insolitată de noile media, în cele din urmă arta se răzbună estetizându-le.” (Dana LUNGU)