„Cristian Diaconescu și Sorin Purcaru împărtășesc aceeași lungime de undă a prieteniei artstce, locuindu-și, totodată, fiecare cu fermitate propriul univers imaginat. Dar când doi artiști de rasă pură se întâlnesc și, în ciuda diferențelor, rămân fundamental prieteni, lucrurile funcționează după legea vaselor comunicante. Firile umane și identitățile atistice intră în jocul voios al vieții fluide, iar scintilațiile reciprocității devin dialog creator. Bucuria și fervoarea creației pe care ambii le împărtășesc devin la unul întoarcere spre sine și introspecție obsesivă, în buclă, iar la celălalt evadare din materialitatea aspră a metalului, dorință de zbor, ascensiune. Între sinele contorsionat explorat de Cristian Diaconescu și năzuința metafizică a lui Sorin Purcaru nu există condiții de existență a realității, fie ea familială, socială sau politică. Combustia lor artistică refuză lumea înconjurătoare, acceptând cel mult doar ce este convertibil în simbol. Când personajele lui Sorin Purcaru se alungesc neobizantin în râvna înălțării spre cer, ca sfinții din picturile moldovenești, la Cristian Diaconescu devin oameni ce se ascund după măști de pisică sau autoportrete frământate. Când la Sorin Purcaru se contopesc oamenii și copacii, eventual și animalele, în forme hibrid suprarealiste, la Cristian Diaconescu dialogul se poartă între masca de gaze și libertatea unui canar; fricile umane devin la unul «centaurese» care strălucesc în zbor, iar la celălalt «cat woman is a boy». Când personajele lui Sorin Purcaru oglindesc cerul, la celălalt cerul devine carte în brațele unei tinere. Diferențele pot comunica – aceasta este superba lecție a celor doi artiști prieteni, ale căror himere își caută forma, identitatea și înțelesul propriu, ale căror oglinzi artistice se îndreaptă când spre cer, când spre sine, după principii doar de ei știute.” (Dana Lungu)